Arta covorului constituie o pagină marcantă în patrimoniul cultural al poporului moldav. Covorul reflectă multitudinea conceptelor estetice ale poporului, cât și idealul său despre frumos și armonie. Pe parcursul secolelor, diferite motive ornamentale, compozitii și game cromatice au fost selectate și cizelate pentru redarea unui aspect mai plăcut al covorului. Arta covorului moldovenesc are rădăcini perene. Procesele tehnice şi ornamentul poartă amprenta diferitor straturi etnice, cum sunt: tracic, roman, slav, turcic, etc. Deosebit de pregnant, acest lucru este ilustrat în terminologie: lînă, cînepă - de origine latină; covor, stative - origine slavă; kilim, cerga, macat - origine turcă. Ca ramură a industriei, confecționarea covoarelor în Moldova a apărut în condițiile casnice a gospodăriilor țărănești.
Cele mai vechi covoare moldovenești, ajunse până la momentul actual, datează de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Mențiuni despre covoarele din perioadele anterioare pot fi observate în descoperirile arheologice, cărțile vechi, surse istorice, etc. Documentele din secolele XIV – XV conțin referiri la existența în Moldova a postavariilor, atelierelor de tors și țesut, care aparțineau boierilor și țăranilor înstăriți. În actele de danie și în listele de zestre în secolele XV – XVI sunt enumerate covoare, kilimuri, cergi, macate, laicere. În folclorul moldovenesc, covorul era simbolul hărniciei și iscusinței mîinilor feminine. Covoarele erau păstrate cu grijă, transmise prin moștenire.
Materia primă folosită la țesutul covoarelor moldoveneşti era de origine locală, obținută în gospodăria proprie. Prelucrarea lânii, cânepei, şi inului, precum torsul și vopsitul firelor se făceau în condiții casnice. Pentru a le conferi covoarelor trăinicie, urzeala se torcea din fire lungi de lână. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, urzeala de lână începe să fie înlocuită cu cea de cânepă sau bumbac. Unul din procesele cele mai complexe legate de țesutul covoarelor era considerat vopsitul lânii. În acest scop se foloseau coloranți naturali, pregătiți după anumite rețete. Vopseaua se obținea prin fierberea în apă a frunzelor, florilor, scoarței și rădăcinilor anumitor plante, precum și din unele minerale.
De exemplu, culoarea cafenie-închis se obținea din scoarța verde de stejar, cea galbenă-cafenie - din mătase de păpușoi, neagră - din coaja de nucă verde, etc. Lâna era lăsată în soluție până se căpăta nuanța dorită. Uneori, aceeași culoare era obținută din diferite plante, iar alteori din aceeași plantă se obțineau câteva nuanțe ale aceleași culori. Tradițiile seculare și existența unor procese de vopsire cu coloranți locali contribuiau la crearea unor îmbinări armonioase de culori pastelate, care constituiau trăsătura distinctivă a covorului moldovenesc.
Prin secolele XVII – XVIII se conturează anumite particularități ale covoarelor din diferite zone istorico-etnografice. În zona de nord şi centru a ţării), covoarele se țeseau pe unealta verticală (război, druci, virstat), în zona de sud- pe orizontală (stativ). Utilizarea diferitor unelte și a diverselor procese tehnice s-a reflectat asupra aspectului covoarelor, dimensiunilor, facturii, compoziției ornamentale. În Moldova se mai confecționau și covoare pufoase (cerga, niţurcă, şatrancă) asemănătoare după tehnica țesutului celor orientale. O particularitate a acestor covoare este faptul că firele bătăturii se legau de urzeală prin noduri, covorul căpătând un aspect pufos.
